Rockul alternativ e pentru gagici supărate pe viaţă, cu tricou negru şi raglan, care bocesc toate după Kurt Cobain (apropo, s-or fi măritat de atunci, or fi având riduri, copii?). Graşii bătrâni ca autorul acestui textuleţ se delectează cu tâmpenii de discotecă gen Pompougnac, vechituri ca Miles electric, câte-un Glenn Gould. Cobain e fumat, pa, out, hasta la vista, mai rău ca Marina "Bad" Voica, care, orişicât, mai mişcă, chit că face ca o broască electrocutată la Medicină.
Ar fi aşa dacă ar fi aşa, dar nu e. "Live at Reading" (Geffen Records, lansarea internaţională 3 noiembrie) dovedeşte că Nirvana nu era deloc un ansamblu muzical de plângăcioşi. Ba, dimpotrivă, a fost o trupă care putea avea şi umor.
30 noiembrie 1992, Reading: fetiţa lui Kurt Cobain are 12 zile, iar despre tată umblă zvonurile că s-ar fi prăjit rău cu droguri. Despre concert s-a zis că va fi anulat. Cobain, povesteşte Allmusic.com (printre alţii), îşi face intrarea în scenă în halat de spital, pe un scaun cu rotile împins de un ziarist. După unele scălâmbăieli, începe şi totul se schimbă. Cobain e mai stăpân pe sine ca niciodată, ba chiar dovedeşte că poate fi amuzat şi amuzant. Novoselic pare a da-n coardele basului cu un ciocan, iar Dave Grohl bate cu ură, ca şi când n-ar avea coate.
Reprezentaţia are 25 de cântece, din care pe disc sunt, nu se ştie de ce, 24. Hiturile ("Come As You Are", "About a Girl", "Smells Like Teen Spirit", "All Apologies") nu lipsesc, dar sună proaspăt şi "greu", "tare". Grunge-ul e ceva bun fiindcă poate fi şi punk ("Sliver"), şi hard ("Lounge Act"), şi heavy ("In Bloom").
Kurt Cobain mai avea de trăit patru ani. "Live at Reading" sună mai bine decât orice concert de reuniune.