Clay Shirky este un teoretician al mass-media moderne – de fapt al unui singur mijloc de comunicare în masã, si anume internetul. Îsi împarte timpul între a oferi consultantã, a preda si a scrie despre efectele sociale si economice ale internetului. Si o face pentru New York Times, Wall Street Journal, Harvard Business Review, Wired sau Computerworld, si pentru clienti ca Nokia, Biblioteca Congresului American sau BBC. Acum mai bine de un an, a prezentat, în cadrul conferintei Web 2.0 din aprilie 2008 din San Francisco, o teorie care, pe scurt, spunea cã ginul a avut acelasi efect - asupra oamenilor în zorii revolutiei industriale - pe care îl are televiziunea asupra oamenilor din ziua de azi.
Urbanizarea masivã si eliberarea fortei de muncã datorate revolutiei industriale au fost atât de greu de suportat de cãtre omul de rând, încât singura solutie a fost sã-si bea mintile pentru a depãsi momentul. Abia o generatie mai târziu, timpul si resursele acestora au fost puse în slujba progresului, fie cã e vorba de generalizarea educatiei, aparitia rudimentelor de democratie sau democratizarea culturii.
Shirky spune cã, în epoca modernã, internetul a eliberat atâtea resurse - intelectuale, de bani sau de timp - încât e de asteptat o revolutie socialã de dimensiunea celei de acum mai bine de 200 de ani, dar aplicatã la nivel global, la cei peste 6 miliarde de locuitori ai pãmântului. Dacã încã nu vedem rezultatele, asta se întâmplã pentru cã lumea îsi foloseste timpul si resursele astfel eliberate uitându-se la televizor. si, as adãuga eu, navigând pe internet si, pânã mai acum un an, consumând orice puteau banii cumpãra, de la obiecte la experiente.
Iar impactul acestei civilizatii a disipãrii, a divertismentului fãrã frontiere (mai curand Brave New World a lui Aldous Huxley decât 1984 al lui George Orwell) este greu de contracarat, cel putin o vreme. Ca si betia mutã indusã de gin.
Problema este cã pânã ca europenii si americanii sã îsi dea seama ce se întâmplã cu ei în noua paradigmã definitã de comunicarea fãrã frontiere si accesul nelimitat la informatie, vin peste noi chinezii, indienii si africanii, care au toate sansele sã afle rãspunsul mai repede. si asta nu doar pentru cã se uitã mai puyin la televizor.
Formula succesului
Aici as mai aduce un element în discutie. Iluminismul si explozia stiintelor din acea perioadã au avut la bazã lãrgirea accesului la educatie, ceea ce a reprezentat, în mod matematic, o crestere a numãrului de persoane care puteau folosi cunostintele existente ca bazã pentru noi teorii stiintifice si inventii tehnologice.
Evident accesul la informatie, la educatie s-a tot lãrgit de atunci, dar, mai ales în ceea ce priveste stiintele de vârf, a rãmas stratificat, iar cercetarea fundamentalã, de pildã, este o optiune doar pentru elite (financiare, intelectuale, sociale, chiar nationale). E drept cã studentii de exceptie din toatã lumea sunt invitati de facultatile occidentale cu prestigiu (si bani) sã facã parte din echipele lor de cercetare, dar s-ar putea ca internetul sã schimbe acest lucru si cercetarea fundamentalã sã-si gãseascã noi resurse oriunde pe glob.
În loc ca performanta stiintificã sã fie un privilegiu al unor elite, ea devine tot mai mult efectul unui simplu calcul matematic: care e raportul dintre sansa aparitiei unor minti de exceptie si populaþia unei tãri sau regiuni. Drept care devine evident cã viitorul stiintific, si prin urmare tehnologic si mai apoi economic, al omenirii, se aflã în mâinile tinerilor chinezi (20% din un miliard trei sute de milioane), indieni (30% din un miliard douã sute de milioane), africani (aproape 40% din un miliard).
Iar accesul la educaþie nu reprezintã singura pârghie pe care internetul o oferã tãrilor din asa numita lume a treia. O serie de experimente recente au arãtat cã multimile sunt mult mai bune la rezolvarea problemelor puse de cantitãti uriase de date decât echipele de elitã – asa cã e posibil ca tot mai multe laboratoare de cercetare avansatã sã punã rezultatele brute ale experimentelor lor pe internet, iar solutiile sã vinã din partea celor care sunt mai multi, chiar dacã nu neapãrat mai culti.
Cum privesc ei educatia
Peste toate astea se adaugã atitudinea fatã de educaþie. Copiii chinezi învatã engleza pe stadioane, astfel încât cât mai multi copii sã aibã acces la o resursã limitatã, dar foarte apreciatã – profesorii de englezã. Copiii chinezilor plecaþi în America sunt nu doar mult mai silitori la scoalã decât colegii lor albi, dar fac si lectii suplimentare, ca sã învete mai mult, pentru cã, printre altele, educaþia este consideratã, în comunitatea chinezã-americanã, ca principalul mod de a se integra si de a accede la succes. si nu e vorba doar de educatia stiintificã. În scolile de artã americane, majoritatea studentilor sunt “de alte nationalitati”, iar filarmonicile lor sunt compuse preponderent din chinezi si alti extrem-orientali.
Având de partea lor numãrul, atitudinea ºi accesul la informaþie – chinezii (ºi dacã nu ei, indienii, ºi dacã nu ei, africanii) vor ajunge sã conducã lumea. Nu doar economic, ci si intelectual, iar asta e mai dureros. Orgoliul nostru de locatari ai bãtrânului continent, orgoliul lor de americani-stãpâni ai lumii, este pe punctul de a fi pe veci sifonat. si asta e doar o urmare e revolutiei pornite de internet, o inventie americanã!
Chinezii sunt printre cei favorizati de numãrul mare si, totodatã, pregãtiti pentru a valorifica beneficiile internet-ului.