Realitatea TV s-a poziţionat destul de clar împotriva lui Traian Băsescu în campania electorală, arată diferite monitorizări, sancţiuni CNA şi opinii din presă. Antena 3 avea o orientare clară de multă vreme, tot anti-Băsescu. De cealaltă parte s-au adunat B 1 TV şi cele două televiziuni ale lui Silviu Prigoană, Etno TV şi Taraf TV. Presa s-a aliniat politic în această campanie, dar în spatele acestor mişcări există o miză de business. Care, mai exact?
De la 1836, anul înfiinţării "La presse" încoace, mass media lucrează permanent pe două pieţe: cea a cititorilor/telespectatorilor/utilizatorilor şi cea a clienţilor din publicitate. În cazul ziarului girat de Emile de Girardin, datorită încasărilor din publicitate, abonamentul costa doar 40 de franci pe an, mult mai puţin decât la ziarele concurente. Realitatea TV şi Antena 3 costă telespectatorul şi mai puţin, adică nimic. Televiziunea comercială se finanţează integral din venituri din publicitate, la fel ca radioul şi site-urile de internet. Problema e că unele din mediile de informare din România par a lucra pentru mai mult de două pieţe. Există şi o a treia sursă de venituri, contractele cu ministerele şi politicienii. Şi o a patra, care nu se contabilizează clasic în bugete, dar care contează poate mai mult decât primele trei: celelalte business-uri ale proprietarului, care sunt potenţate de influenţa media pe care o are acesta.
Ce rost are să vedem problema din perspectivă de business, când ea pare una de comunicare sau cu caracter politic? Avantajul acestui unghi este că el poate fi acela al proprietarilor. Putem şti, deci, mai bine "ce vor mogulii români".
Business-ul real
"Gazeta Sporturilor" lansa acum câteva luni un serial de investigaţii referitoare la contractele dubioase ale Ministerului Sporturilor şi Turismului cu o serie de televiziuni. Prin intermediar, acestea stipulau nici mai mult, nici mai puţin decât cumpărarea de ştiri pe posturi ca Realitatea TV sau Antena 3. Monica Iacob Ridzi trebuia să-şi depună demisia şi ajungea în atenţia Parchetului din acest motiv.
La puţină vreme după, date asemănătoare apăreau despre Ministerul Turismului. Elena Udrea era examinată de o comisie parlamentară din cauza contractelor cu unele televiziuni. Comisia cerea şi ea începerea urmăririi penale a ministrului turismului.
În ambele cazuri, majoritatea PNL-PSD a acţionat solidar în condamnarea minşitrilor PDL. Într-un alt caz, al lui Nicolae Nemirschi, ministrul mediului (PSD) a trecut pe lângă astfel de verdicte, poate şi datorită componenţei politice a comsiilor. Era vorba de un contract de 500 de mii de euro, cu încredinţare directă.
La cât se ridică toată această piaţă a contractelor cu statul? Presa nu a evidenţiat decât două sau trei cazuri, în care suma totală abia dacă depăşeşte un milion. Piaţa de publicitate TV "la GRP", reclamă de la marii advertiseri, este de aproximativ 250-300 de milioane de euro în 2009. Suma din contracte guvernamentale pare modică, dar valoarea tuturor contractelor cu statul nu se cunoaşte. Banii au şi alte destinaţii decât televiziunile propriu-zise.
Poate fi vorba de diferitele firme de consultanţă sau cu alte obiecte înfiinţate pe lângă posturile TV sau de intermediari. În unele cazuri, o parte din bani nici nu ajung la televiziuni scriptic. Despre ştirile solicitate contractual de Monica Ridzi se ştie doar că au fost cumpărate şi că au apărut la TV. Nu se poate dovedi faptul că televiziunile le-au vândut.
Una peste alta, business-ul real numit media are o zonă vizibilă, cea a pieţei de publicitate, a clienţilor multinaţionali, şi o alta, a contractelor cu statul.
Influenţa, un lucru foarte greu de cuantificat
O monitorizare atentă pe Realitatea TV, în epoca Silviu Prigoană, înainte de preluarea de către Sorin Ovidiu Vîntu (2004), ar revela probabil o cantitate semnificativă de ştiri cu unii din primarii de sector ai Bucureştilor. Afacerile de salubritate ale lui Silviu Prigoană cu primăriile sunt de notorietate. Are vreo legătură asta cu contabilitatea televiziunii? Nu. Banii pentru contracte de salubrizare se derulează prin firmele specializate ale patronului. Însă acesta poate calcula cât a pierdut cu televiziunea şi cât a câştigat cu business-ul principal. Undeva, socoteala se închide. Pentru Silviu Prigoană, nu a rentat: inventivul om de afaceri a declarat că a vândut Realitatea TV din cauza pierderilor prea mari. E întâmplător faptul că asta se petrecea după alegerile locale din 2004, când responsabiliii cu contractele de salubrizare s-au schimbat?
Astăzi, contează mai puţin. Silviu Prigoană este coleg de partid cu mai mulţi primari, printre care şi Liviu Negoiţă. Contractele primăriei sectorului 3 cu Rosal sunt de notorietate.
Am expus un caz mai vechi şi mai puţin important cifric, dar demonstrabil. Desigur, până la un punct: ar trebui dovedit că primăriile încheie contracte păguboase cu firmele lui Prigoană, ceea ce e foarte greu. Iar cifra sau cifrele de afaceri ale imperiului Rosal provin în primul rând din activităţi lucrative directe, de salubrizare.
Faţă de Sorin Ovidiu Vîntu sau Dan Voiculescu, Silviu Prigoarnă este doar un mic şi inventiv businessman. A creat brandul Eboda, pentru electronice, şi imperiul Rosal şi a găsit soluţii pentru supravieţuirea pe nişele TV. Cum se închid lanţurile economice la Vîntu şi Voiculescu? E mult mai greu de spus. Primul nu are afaceri cunoscute cu statul, al doilea operează în zona energiei şi a industriei. Au legătură operaţiunile TV cu aceste domenii? Un paralelism ca acela din cazul lui Prigoană e greu de dovedit.
Prezentul şi repoziţionarea televiziunilor de ştiri
Presa românească este condiţionată de ciclurile electorale, arătam mai demult într-un articol publicat în "22"; marile decizii par a se lua după limpezirea situaţiei politice. Sorin Ovidiu Vîntu, de pildă, tocmai şi-a anunţat intenţia de a renunţa la print, conform unui interviu oferit HotNews.ro. Lucrurile încep să se schimbe în peisajul media.
Dincolo de discutatele represalii pe care le-ar putea declanşa Traian Băsescu, odată reconfirmat în funcţia prezidenţială, schimbările vin dintr-un motiv foarte simplu: preferinţele publicului.
În campanie, Realitatea TV a atins ratinguri record cu demersuri jurnalistice discutabile, ca acela al difuzării casetei cu Traian Băsescu şi copilul. Dincolo de situarea de o parte sau de alta a baricadelor, e vorba de un gen de jurnalism urlător, care prosperă mai ales în perioadele electorale sau cu alte evenimente politice. Condiţionarea politic-media funcţionează şi din acest punct de vedere. De aici, decurg două posibile scenarii:
Criză politică prelungită: Dacă guvernul nu va fi desemnat rapid, atât Realitatea TV, cât şi Antena 3 vor prospera, din punctul de vedere al ratingului, pe actuala abordare, partizană şi retorică. Nu este exclus ca tabăra cealaltă (B1, posibil Etno şi Taraf, posibil OTV) să se menţină şi ea pe poziţii. Desigur, opţiunea pentru un bloc politic sau altul poate aduce şi alte avantaje în afară de rating. Dar ratingul este pivotul pe care se construieşte această abordare.
Guvern numit şi validat rapid: Pentru Realitatea TV, şi mai ales Antena 3, se pune problema unei retargetări ca aceea prin care a trecut "Evenimentul zilei" în 2005. În primul rând, publicul este cel care se depolarizează politic. Are opţiuni diverse şi actualitatea nu mai e atât de seducătoare pentru el. Epoca talk-show-urilor violente despre nimic reîncepe. Dacă cele două televiziuni, dar nu numai ele, nu îşi adaptează strategia de programe, riscă să aibă probleme de rating. Urmează unu sau doi ani liniştiţi, până la alegerile locale şi parlamentare din 2012.
Desigur, toate acestea au destul de puţine în comun cu principiile imparţialităţii şi seriozităţii din jurnalismul de tip occidental. Business-ul media real din România este însă mai fidel descris prin mecanismele de mai sus decât prin graficele şi tabelele de inspiraţie occidentală. Numitorul comun al diferitelor abordări este acelaşi, invocat deja, public: dacă el preferă abordările partizane şi mirobolante în locul seriozităţii şi al raţionalităţii, întreaga maşinărie funcţionează. În caz contrar, televiziunile lipsite de rating nu sunt o marfă tentantă nici măcar pentru politicieni.