- E adevărată? - Da, oarecum. E împăiată. - E murită?
Lângă un copil de trei sau patru ani, o vizită la muzeul de ştiinţe ale naturii poate duce rapid la o discuţie despre moarte. O căprioară împăiată e motivul dialogului de mai sus.
Un schelet de dinozaur e prilej pentru o întrebare despre viitorul omenirii, mai ales dacă îi explici copilului că uriaşele şopârle au dispărut, probabil, din cauza unui meteorit care s-a ciocnit de Pământ.
- Ce se întâmplă dacă se mai ciocneşte un meteorit de Pământ?
Sau, spre finalul unei discuţii despre fulgii de păpădie, dintre care unii ajung în pământ ("şi uite aşa cresc alte păpădii"):
- Cum a apărut prima păpădie?
- Bună întrebare.
- De ce spui mereu "bună întrebare"?
Andreea Demirgian la Gaudeamus 2009
Îmi închipui că variante ale dialogurilor de mai sus, pe care le-am avut cu fiul meu, se petrec în fiecare familie. La unele dintre întrebări e uşor să răspunzi. Dar părinţii ai căror copii trec sau au trecut prin faza preşcolară ştiu ce vreau să spun când zic că, uneori, întrebările acestor mici bureţei de informaţii te lasă mut, fie şi doar pentru câteva secunde.
Între modalităţile prin care putem răspunde întrebărilor rostite sau nerostite ale celor mici sunt poveştile. Andreea Demirgian (foto, 33 de ani), jurnalist la Radio România Internaţional şi mămica unei fetiţe de grădiniţă, Irina, s-a apucat la un moment dat să pună pe un blog dialogurile cu fiica sa, pe care mai apoi a început să le transforme în mici poveşti. A strâns 7 dintre ele într-o carte, Poveştile domnişoarei Firicel (editura Aramis, 16 lei).
"Multe din dialogurile din carte s-au întâmplat cu adevărat", spune Demirgian. "Am încercat de fapt să îmbrac în formă de poveste câteva informaţii importante pentru copii de 2-3-4 ani".
Ce fel de informaţii? De ce nu e bine să pleci de lângă mămica ta, de ce merg copiii la grădiniţă, care e treaba cu anotimpurile, cine sunt îngerii, ce se întâmplă când mor oamenii, de ce e bine să te speli. Sunt lucruri simple, spune autoarea, pe care toţi trebuie să le spunem copiilor noştri. "Dacă le citim o poveste şi le oferim personaje colorate, le e mai uşor să priceapă de ce e bine să nu hăpăim ciocolata, de exemplu".
Una dintre poveşti, de altfel, se cheamă chiar "Secretul ciocolatei" şi porneşte de la o întâlnire între micuţa Firicel, alături de mama ei, şi o zână care face promoţie la ciocolată, într-un supermarket. Un mic fragment:
Domnişoara Firicel se apropie de zâna cea mov, ţinându-se strâns de mâna Mamei.
Zâna îi zâmbi şi îi întinse o bucăţică de ciocolată.
- Bună ziua, doamnă zână, eu sunt Firicel.
- Bună ziua, Firicel. Ce mai faci? Vrei puţină ciocolată?
- Nu, mulţumesc, aş fi vrut să vă întreb dacă sunteţi o zână adevărată?
- Da, sigur, sunt Zâna Ciocolatei.
- Şi puteţi îndeplini dorinţe?
- Eu pot îndeplini cea mai mare dorinţă a copiilor. Aceea de a mânca toată ziua ciocolată. Eu ştiu că de fapt asta îşi doresc copiii.
- Şi de unde să ia ei atâta ciocolată? întrebă Firicel.
- Cum de unde, uite câtă ciocolată e pe-aici, răspunse zâna. O iei, o pui în coş, mama o plăteşte şi gata!
În cele din urmă, Firicel află, cu ajutorul unui alt personaj, cum se savurează ciocolata.
Ilustraţiile cărţii sunt semnate de o arhitectă, Oana Bucur, selectată dintre mai mulţi artişti, de către cititorii blogului pe care au apărut iniţial poveştile, firicel.blogspot.com. Ele pot fi citite acum doar în carte, care a apărut, spune Andreea Demirgian, la insistenţele cititorilor, care le printau pentru a le citi copiilor. Altfel e când ţii o carte în mână.
Piaţa de carte pentru copii, o afacere de proporţii în economiile occidentale, s-a diversificat mult şi în România în ultimii ani. Majoritatea titlurilor, însă, sunt importate.
"Ca român, e foarte greu să fii publicat", mărturiseşte Andreea Demirgian, care spune că Poveştile domnişoarei Firicel a apărut printr-un noroc chior. De fapt, a fost vorba în primul rând de perseverenţa autoarei desenelor, Oana Bucur, care a trimis e-mail-uri peste e-mail-uri, până când a reuşit să convingă o editură. Aramis a fost singura editură care nu a avut pretenţia ca autoarea să nu plătească tiparul. "Altfel, erau destui care şi-ar fi pus sigla pe poveştile mele fără să-şi asume alte costuri decât ISBN-ul", spune Demirgian.
Faptul că avea deja un public constant pe internet n-a ajutat-o foarte mult. În SUA, spre exemplu, prezenţa online a unui autor e un factor pe care editurile îl iau în considerare atunci când decid achiziţia unei cărţi. În România, însă, multe edituri sunt înţepenite în proiect şi preferă să joace la sigur aducând cărţi care deja au avut succes în alte ţări.
Pe lângă asta, nu toată lumea înţelege cum trebuie scrisă o astfel de carte. Simplu, pentru mintea unui copil de 2-4 ani. Iar piaţa, pentru această categorie de vârstă, e plină de poveşti cu zâne şi piraţi, dar nu prea există cărţi care să spună copiilor de ce e bine să meargă la grădiniţă, de ce se schimbă anotimpurile, de ce se face frig, ce e zăpada, ce se întâmplă când buni moare, ori când divorţează mama şi tata, spune Andreea Demirgian.