Am patru copii. Este o binecuvântare. Însă, o binecuvântare pe care o privesc cu stupefacţie, în general cu drag iar alteori cu iritare. Fiind copil singur la părinţi, adică monopartinic, am dorit întotdeauna fraţi şi surori, crezând că în felul asta viaţă mea ar fi mai interesantă.Dar dorinţele nu m-au pregătit pentru realitate. În realitate copiii se bat, şi se bat rău, pluripartinic.
Fiecare dintre ei are personalităţi diferite şi, cu un oarecare efort de imaginaţie, şi ideologii diferite. Anastasia care are 16 ani, este într-o continuă revoltă liberal-libertariană, Maria, care are 13 ani, e mai degrabă un social-democrat, serios, aşezat, căruia îi pasă de ceilalţi - bine, în realitate îi pasă numai de ea, iar ceilalţi sunt buni numai să-i satisfacă poftele; când aceştia nu cedează, îi bate. Ar vrea să fie prietenă cu Anastasia, dar Anastasia nu vrea să fie prietenă cu nimeni. Anastasia e frumoasă cum e Crin şi distantă ca el. Ea-şi clădeşte personalitatea refuzând - exact ca liberalii. „Eu cu voi nu mă joc că sunteţi proşti şi nu ascultaţi Tokio Hotel.” Urmează Kata. Kata are 10 ani şi e o udemeristă convinsă. Întotdeauna pică în picioare. Ştie foarte clar ce vrea să facă, iar programul ei este: „Camera mea din casa asta e doar a mea. Vreau autonomie şi m-am săturat să vă tolerez la nesfârşit harababura pe care-o faceţi când veniţi la mine în vizită!” Maxi, 9 ani, e un oportunist. Pentru el, filozofia existenţei este să-i învinovăţească pe ceilalţi, iar când se duc la şcoală, fiecare dintre ei, dorind cu disperare să fie acceptat de grup, îşi bârfeşte fraţii, ca românii la Bruxelles. Rareori sunt uniţi, şi rareori sunt înţelegători unul cu celălalt.
Precum spuneam mai devreme, în general se bat, şi se bat tare. Apucat de păr, lovit cu picioarele unde doare voinicului, aruncat cu obiecte contondente în cap, un adevărat parlament, ce să mai zic? În momentul în care războiul cuprinde toată casa, de duduie pereţii de urlete şi scandal, intervine urgent autoritatea paternă, care soseşte la faţa locului pentru a lămuri cine are dreptate şi cine greşeşte. Datorită acestei experienţe, ofer câteva sfaturi: Veţi observa că la întrebarea „Cine?” vi se va răspunde inevitabil cu: „Nu eu!” După care, fiecare participant va explica: i-a dat una în ochi dar şi ea i-a furat abţibildul, adică, şi în familiie fericite trăieşte un Ghişe mic ascuns în dormitor. Incapacitatea de a obţine un răspuns te frustrează ca părinte, şi singurul lucru pe care poţi să-l faci este să-i pedepseşti repede pe toţi, în bloc, şi să-i trimiţi în camere să se calmeze. În afară de futilitatea importanţei tale parentale observi şi absenţa adevărului. Încercând să le asculţi argumentele începi să-ţi dai seama că toţi au dreptate. Şi aplicând acest model cu seninătate, peste criză, ce putem să observăm?
Băsescu are dreptul constituţional să numească un premier. Este corect, este dreptul lui, are dreptate. Da' şi ceilalţi, parcă totuşi, reprezintă o majoritate, cam oportunista, dar majoritate. Au şi ei dreptate. Este enervant tiranul, chiar aşa încontinuu să ne sfideze? Şi tiranul are dreptate, că şi ei au încercat să-l omoare. N-au vrut să-i facă 322 la beregată? În general, urmând pas cu pas această linie de analiză vom fi obligaţi să le dăm tuturor dreptate. Pentru că şi Băsescu are o raţiune când se teme de Dan Voiculescu - preşedintele senatului sau Adrian Năstase - preşedintele camerei deputaţilor. Dar, adevărul este că nici Băsescu parcă n-a reuşit să facă mai nimic, şi prea multe personaje bizare se învârt în tovărăşia dumnealui. Şi iarăşi toată lumea are dreptate, acuzând pe toată lumea. Soluţia, în genul acesta de negociere, nu mai aparţine raţiunii, ci mai degrabă nevoii, pragmatismului de moment. Este inutil să judeci, pentru că la nesfârşit vei judeca în gol. Şi cu tot dragul pe care-l ai faţă de copiii tăi, nu poţi să observi decât ca sunt copii şi atâta, încă nu au crescut, încă nu sunt mari, încă nu au devenit adulţi, încă sunt nişte mucoşi în care nu poţi decât să-ţi investeşti speranţa.
Ne speriem de criza din România, crezând că a venit sfârşitul lumii, când ea nu este nimic altceva decât expresia normală a coabitării unor adolescenţi şi preadolescenţi într-un spaţiu prea strâmt şi cu reguli prea rigide. Se vor bate în continuare, cu oricât de multă înţelepciune i-am privi şi însoţi. Se vor bate la nesfârşit pentru ca sunt copii. Şi copiii au multă energie, şi tot ceea ce fac ei li se pare important. Şi fiecare extaz este etern, şi fiecare disperare e nesfârşită. Situaţia este fără ieşire, sunt copiii noştri şi au cu toţii dreptate. Dar noi, adulţii, în interiorul nostru ştim de fiecare dată, de-adevaratealea, care dintre ei sunt vinovaţi şi care nu, şi cine ştie poate aici se ascunde o înţelepciune simplă pe care am putea-o utiliza. Decât să vedem cine are mai multă dreptate, haideţi mai bine să vedem cine-i vinovat. Că n-ai cum să trimiţi partidele în cameră. Şi atunci, poate, să nu votăm salvatori prezidenţiali, ci mai degrabă să ne ferim de accesul celor mai vinovaţi la putere.